ION COZMEI:
„PACIENT LA VAMA DESTINULUI” SAU POETUL ÎNTRE EXALTARE, TEAMĂ METAFIZICĂ ŞI ILUMINARE
Soarta, în cazul poetului Ion Cozmei, i-a oferit o dublă experienţă: prima este cea obişnuită, cu cele „trei feţe umane”, cum se exprimă la modul sublim Lucian Blaga doar în câteva versuri aforistice („Copilul râde: / Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! / Tânărul cântă: / Jocul şi înţlepciunea mea-i iubirea! / Bătrânul tace: / Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”), dar numai vârsta a treia ne iluminează conştiinţa. Cea de-a doua experienţă este neobişnuită, de la „vama destinului”, unde fiecare dintre noi poate deveni oricând „pacient”, printr-o cădere fizică nedorită, „când toate secundele / de supravieţuire / sunt numărate invers” (cf. Ion Cozmei, Ceasul profesorului taciturn), ajungând astfel prea devreme la limita existenţei şi a lucidităţii. În acest caz viaţa omului devine o dramă netrăită cu adevărat, cu atât mai acută şi insuportabilă, cu cât ea s-a produs imprevizibil.
Aşadar, poezia lui Ion Cozmei, antologată de el însuşi în volumul Pacient la vama destinului (Editura Tipo-Moldova, Iaşi, 2007), reflectă, cum nu se poate mai bine, evoluţia sa poetică de la candoarea inocenţei în copilărie, acea „lacrimă de aur” proiectată în spaţiul plin de lumină care aici pe pământ se revarsă prin sufletul mamei „în ochiul copilului” (Calendar la cumpăna satului), de la reporterul tânăr, glumeţ, ironic şi caustic, însetat de real, dar şi de ideal în acelaşi timp, capabil de elegii memorabile, cu imagini blagiene, care consfinţesc în ceasul de linişte armonia dintre teluric şi celest („Noaptea îşi sparge ecoul / prin crengi / ca pe-o lacrimă / în razele lunii / Paşii ei / aburind zăpada...”), până la o consemnare timpurie a vremii inevitabilei însingurări şi albiri umane pe fundalul impasibil al naturii:”Sunt singur acum / şi zăpada a curs lângă mine / şi am nins aşteptând / cum se întunecă / brazii” (Elegie de iarnă, III, p. 41).
Ion Cozmei se remarcă drept un fin artizan al universului copilăriei, un rustic în care biografiile mamei, ale tatălui, ale ţăranului, câmpului şi pădurii se transformă în portrete şi pasteluri admirabile, cu adevărat antologice: „Tainic ritual / mersul tatii / întâmpinând dimineaţa / în lanul de grâu” (Ritual) sau „Ochiul nemărginit al ţăranului / topeşte firul de iarbă / pe lespedea casei / şi curge prin rădăcini / izvorul de lacrimă / împământenindu-se. / Neîmblânzită / culoarea amiezii pe câmp / biciuie trupul de nălucă” (Tablou în amiază).
Reportajele, în schimb, şi ele admirabile prin stilul postmodern, direct şi indirect, sau sugerat intertextual, ironic şi acid, au, din păcate, un efect atenuat, pentru că n-au fost publicate la timpul potrivit, când ar fi putut deveni incendiare. Ceea ce rămâne să înfrunte timpul despre „vremurile roşii” în poezia cozmeiană din Calendar la cumpăna satului este tragismul condiţiei umane pe care îl sugerează sufletul rănit al poetului, prezent mai peste tot, printr-un limbaj de disimulare, drept mărturie dureroasă a pierderii sinelui uman, a ştergerii personalităţii: „Privesc descumpănit / cum se retrag în sine / ochiul / gura / mâna / sufletul / trupul.” (Reportaj de după amiază, p. 59).
Constatăm, aşadar, că Ion Cozmei este un poet angajat din toate punctele de vedere, „condamnat să prevestească lucid / dreptul la nonconformism / şi libertatea de dimineaţă” (Poem de noiembrie, p. 97), fiind „o creangă de măceş vorbitoare”: „Îndrăgostit şi lacom / colocvial şi tragic / neliniştit şi tandru / optimist şi crispat / triumfător şi învins / eu / vânătorul de cuvinte / nepoetice / las mărturie / la curtea melancoliei tale / această creangă de măceş vorbitoare ...” (Creanga de măceş vorbitoare, p. 101).
Avem o autoportretizare obiectivă, un crez poetic corespunzător atitudinii sale, vizionar, prin care poetul îşi prefigurează întocmai evoluţia sa poetică, dar nu şi destinul fizic din volumele cheie ale antologiei, Pacient la vama destinului (1995), Tâlcuitorul de semne (1996) şi Seminţele disperării (2005), care-i dau dreptul să se înscrie justificat în poetica existenţialistă ca monograf al condiţiei umane grave, tragice, situată între exaltarea vieţii la început de drum, apoi al dezamăgirii profunde provocate în contact cu realul incorigibil şi grotesc al vieţii, până la clacare în faţa fiorului metafizic al morţii, chiar dacă noi toţi îi suntem datori acesteia şi nu putem depăşi anxietatea veşniciei sale.
Pe acest tărâm al necunoscutului iminent şi cutremurător, poezia lui Ion Cozmei dobândeşte forma unor meditaţii existenţiale extreme între a fi şi a nu fi, devenind un zbucium continuu în aşteptarea clipei din urmă. Ea nu se află sub semn ritualic, religios şi nici psalmic, cum ar fi cea a lui V. Voiculescu, N. Crainic sau Arghezi, ci devine, pur şi simplu, o monografie a suferinţei umane, potenţate conceptual sau intelectualizate, fiind în acelaşi timp şi o dramă a cunoaşterii, până la un punct, dincolo de care tainele sporesc, asemenea universului blagian. Evident, omului nu-i este dat să descopere taina tainelor, dar această şedere în anticamera „duminicală” dintre realitate şi vis, în faţa „uşii metafizice” din ajunul „călătoriei”, începe ca un dat al sorţii dintotdeauna, necunoscut dar presimţit, „la vama destinului”: „Metodic şi discret / semnul întrebării / deschide uşa metafizică / a teoriei existenţiale / şi îmi consultă spiritul / ca pe o răscumpărare a misterului / transcedental / îmi sincronizează respiraţia / la împăcarea cosmică / a existenţei / prelungind rezonanţa timpului / până aproape de pragul liniştii.” (Călătoria, p. 115).
„Liniştea” de dincolo, aşa cum ne învaţă isihaştii, (vezi motto-ul la Profilându-se muntele), trebuie privită cu seninătate, asemenea ciobănaşului mioritic şi tuturor credincioşilor simpli, care păşesc în „marea trecere” cuminţi, nădăjduind la mântuire, ceea ce nu se întâmplă în drama intelectualului şi a profanului, obsedaţi de clipa finală înspăimântătoare prin scurgerea inversă a timpului. Singurul remediu, „o respiraţie de rezervă”, devine exerciţiul scris sau promis – poezia, care se identifică acum cu amăgirea şi izbăvirea (p. 173), căci actul poetic pentru un profesionist este „copilul din vis”, este „semnul vieţii normale”, „lumina florii de cireş” din copilărie, viaţa însăşi, unica posibilitate de a justifica în faţa lumii travaliul existenţial între viaţă şi moarte al poetului (vezi Acord final, p. 174).
În aceeaşi sferă se înscrie şi ultima carte antologată, Seminţele disperării, în care suferinţa prelungită naşte poezie din te miri ce – din necuvintele mediului medical – , iar teama metafizică devine stăpânul absolut în semiexistenţa poetului care, acum, ajunsă la disperare, pare a fi învinsă (Între durere şi iluminare, p. 249), arsenalul poetic devine neputincios, iar timpul neiertător: „Fugit irreparabile tempus.” (p. 248).
Uneori spiritul analitic devine uşor glumeţ, ironic, dar cu substrat grav, înfiripându-se astfel poeme depresive ca nişte răni deschise, pentru că Făt-Frumos fu izgonit din împărăţia vieţii fără de moarte, iar frica de Dumnezeu şi întoarcerea către acesta oscilează cu iluzia deşertăciunii (cf. În căutarea sfârşitului imaginar, p. 266) şi chiar cu iminenţa unui război „cu arhanghelii lui Dumnezeu” (cf. Ultima noapte de dragoste..., p. 269), ceea ce, poate, nu trebuie considerat neapărat agnosticism, ci, mai degrabă, o ispită şi o consecinţă a dramei cunoaşterii.
Cine este Ion Cozmei cu adevărat descoperim în volumul său filosofic, plin de miez şi echilibru lăuntric, Tâlcuitorul de semne (1996), în care poetul se mărturiseşte prietenului său Adrian (un alter ego al său) prin epistole, recunoscând că el, omul, este „fructul cugetării / lui Dumnezeu / preamărind cuvântul Lui / şi înţelepciunea Lui fără de hotar / Cine ar putea să-mi dea îngăduinţă / să mă lenevesc întru El / să-l mânii împotriva mea / ca să mă pedepsească din nou / pentru blestemul nesocotinţei mele (cf. Scrisoare deschisă către Adrian, p. 180).
Prin urmare, modul nostru de gândire, comportamentul, bucuria şi suferinţa – toate sunt îngăduite de Dumnezeu, iar ispitele lui Lucifer de a-l izola pe om de Dumnezeu nu oferă decât haos în existenţa umană. Pentru a se feri de „blestemul nesocotinţei”, poetul îşi alege drept sfetnic pe biblicul Daniel, „tâlcuitorul de semne”, „...cel în care ştiu / că locuieşte Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt” (idem), dar nici acestuia nu-i sunt îngăduite toate, pentru că din aceeaşi „scrisoare” aflăm că nimeni nu-i poate „tâlcui” poetului visul „despre copacul meu (al său!) cu rădăcinile-n sus” (p.192), ci numai bunul Dumnezeu, întrucât fiecare din noi suportă un „Babilon ... (lăuntric) peste care împărăţeşte în voie / cuvântul primordial” (idem).
Citirea sorţii omul n-are cum s-o afle, căci această taină metafizică – a suferinţei şi a morţii – rămâne un tabu închis pentru pământeni, care, conform tâlcuirii lui Daniel, vor trebui să nădăjduiască mereu în Cel de Sus, în Sfânta Treime, care „una sunt” – susţine creştineşte poetul – „cum Fiu-ntru Tatăl şi Duhu-ntru Fiu” (p. 191), dând dreptate „providenţei” lui Malraux cum că mileniul trei „ori va fi religios, ori nu va fi deloc!” (p. 194).
În partea a II-a a volumului, Puterea ta vindecătoare, poetul îşi mărturiseşte comuniunea în gând cu Dumnezeu, considerând că „terapia” suferinţei e o încercare pentru el, o înălţare şi nu cădere. De aceea speră că şi acolo, „în împărăţia morţii”, va fi tot cu Dumnezeu şi poate acolo va desluşi taina morţii, căci nimeni nu-I „pune la îndoială / bunătatea / puterea / şi îndurarea / lumina şi atotcuprinderea” (p. 198).
Căutarea sinelui şi a lui Dumnezeu şi-au dat întâlnire în lăuntrul poetului, în locul neliniştii de dinainte, generatoare de suferinţă, căci sensul iubirii sacre devine decisiv: „numai eu la poarta iubirii tale / mă închin / o sacra mea iubire” (p. 202).
Sonetele din secţiunea a III-a, La ce bun sonetul ?, devin adevărate cantilene biblice, voiculesciene, de slăvirea învăţăturii lui Daniel – slăvirea Celui de Sus – adevăraţi psalmi, în care poetul descoperă că iubirea / dragostea sunt cheile fericirii universale. Acesta este, de fapt, adevărul biblic al lui Iisus Hristos, proslăvit de apostolul Pavel, iar interogaţia din titlul de mai sus, care pune sub rezervă poezia însăşi, ne trimite la psalmistul David, care ne învaţă că în lumea aceasta cuvântul scris trebuie să-L proslăvească numai pe Dumnezeu.
Despre măiestria poetică a lui Ion Cozmei stau mărturie tocmai aceste sonete în care se îngemănează frumosul teluric şi astral, uman şi divin, sub semnul iubirii sacre universale, scrise într-o limbă curat eminesciană, la care – culmea convertirii – poetul ar fi în stare să renunţe, simţindu-se depăşit de tâlcuitorul Daniel (cf. La ce bun sonetul ?, p. 217).
În acest caz, nu e întâmplător episodul cărţii lui Ion Cozmei Hic tamen vivit (Acesta totuşi trăieşte) (p. 289), prin care mărturiseşte întoarcerea sa spre iubire divină cu ajutorul lui Daniel, care, din prietenie, i-a pus la dispoziţie chilia sa întru veşnicie (p. 288).
Poezia volumului antologic Pacient la vama destinului, cu vădită tentă filosofică, înfăţişează, de fapt, evoluţia poetică a lui Ion Cozmei, formal şi structural, definind drama existenţială a poetului, desfăşurată între exaltarea vieţii, teama metafizică în faţa morţii şi iluminare.
Ioan CHIDEŞCIUC
